Marius Striblea este unul dintre avocații Elenei Udrea, alături de Alexandru Chiciu. Adevărul este că nu știm foarte exact despre rudenia noastră. Numele de Striblea este întâlnit în nordul Moldovei. Părinții mei sunt din Botoșani, cei ai lui Marius Striblea din Suceava. Undeva este posibil să fie o legătura vagă, dar cum nu ne-am lovit unul de altul la niciun eveniment de familie, pe nicio ramură, am stabilit că ne aflăm în fața unei coincidențe. Când am stabilit? În facultate, că acolo începe istoria comună a numelor noastre. De fapt, acolo m-au întrebat colegii prima dată: sunteți rude?

Când eram în anul trei, vitorul avocat Striblea a devenit asistent universitar la Civil și a luat și grupa mea. Printr-o mare coincidență, anul cu pricina a fost primul în care ne-au strâns la școală de-adevăratelea. Până atunci nu a existat prezență strictă la noi, la Facultatea de Drept de la Universitatea Cuza. Așa că te duceai unde chiar îți făcea plăcere. De atunci, a trebuit să mergem la tot pentru că nu se mai intra în examene.

În consecință, am avut parte de un asistent entuziast în primul său an. Știu că a fost chiar un seminar bun, foarte aplicat pe spețe. Singurul lucru care mă încurca fundamental era prezența. Miercuri seara la emisiune, Marius Striblea mi-a făcut un compliment. Aparent eram un student bun. A fost generos. Avem note bune doar la obiectele la care îmi plăceau. Întâmplător, civilul de anul trei e mișto și simplu. Contracte. Succesiuni.

Doar că la examen, nici dracu’ nu stă să învețe toate tipurile de contracte. Eu știam cam 80% dintre ele. Dumitru Macovei, proful de civil, ne-a dat niște subiecte de m-a îngropat. Știam cel mult jumătate dintr-un contract. Drept urmare, l-am rugat pe Marius, venit la supraveghere, să mă treacă absent. Omul mi-a zis franc: ”nu pot, încerc, dar nu e fair față de colegii tăi.” Mai pe românește, ne chema la fel, toată lumea se întreba dacă suntem neamuri și dacă nu cumva o să fiu favorizat. Drept urmare, cînd Macovei mi-a prins teza goală, mi-a dat un 2 (doi) spectaculos. M-am oțărât, așa, un pic, la domnul asistent. I-am băgat-o și pe aia cu bursa, la mișto, că nu mai luam bursă. I-am zis că viața mea e nenorocită și că îmi făcuse toamna mișto. Eram ca fotbaliștii când le dă arbitrul cartonaș. După care am plecat la bere, mai curând râzând. Luasem în calcul și varianta să nu pic pe subiecte. La restanță, m-am dus beton, am scris de mi s-a acrit, dar nu am mai sărit de șase sau șapte. De, fusesem loază!

De atunci ne-am întâlnit periodic, întâmplător și mai ales în presă. Luni seara ne vedem din nou, la Ultimul Cuvânt. Și poate auzim și versiunea lui. Evident că avem și lucruri mai importante.

Ilustrația este de pe shutterstock, deși sunt sigur că am mai întâlnit-o cândva. Cred că în studenție.